Istoria celor patru localităţi (Ciuta, Iaz, Obreja şi Var) aparţinătoare comunei Obreja se pierde în negura timpului.
Situate în Valea Bistrei, la gura acesteia unde câmpia Banatului se întinde sub formă de luncă, terenul a fost propice aşezărilor omeneşti.
Săpăturile arheologice sau întâmplătoare efectuate în spaţiul celor patru localităţi au scos la lumină prezenţa umană în diverse perioade istorice. Predomină neoliticul de tip Vinga şi se continuă cu epoca bronzului şi cu cele două etape ale preluării fierului mai ales la Ciuta, unde a fost găsită ceramică dacică în cantităţi destul de mari.
Cucerirea romană şi construirea unui castru la Tibiscum a dus la dezvoltarea vieţii materiale şi spirituale influenţată de noii stăpânitori.
Situate în imediata apropiere a aşezării civile de la Tibiscum, ridicată la rang de municipiu, în localităţile Iaz şi Ciuta amprenta romană se găseşte la tot pasul. Au fost descoperite unelte, ceramică, monede şi altare de cult ce ne confirme pe deplin părerea că în această perioadă pulsa o viaţă cu puternice influenţe romane care au devenit dominante.
În perimetrul localităţilor Iaz şi Ciuta au fost descoperite o seamă de obiecte arheologice romane de mare valoare. Între satele respective a fost descoperit o porţiune din drumul roman care ducea de la Tibiscum la Ulpia Traiana. Pe teritoriul satului Iaz a fost descoperită o vila rustica şi câteva fragmente de marmoră cu inscripţie latină. Este vorba de o placă rotundă de marmură ce constituie un altar închinat zeului Apolo pentru sănătatea împăratului Caracalla; altarul a fost ridicat în numele guvernatorului L. Marius Perpetuus prin grija lui P. Aelius Gemellus, comandantul unei cohorte în anul 214.
Retragerea aureliană nu a însemnat dispariţia comunităţilor umane. Legaţi de glia de pământ, noile familii formate din amestecul elementului autohton cu cel colonizat vor forma nucleul aşezărilor umane, care datorită frământărilor sociale, dar mai ales militare, au fost nevoite să se mute când în spre locuri împădurite când mai spre câmpia mănoasă. În aceste condiţii de viaţă îşi găseşte explicaţia prezenţa unor numiri de locuri ca Sat bătrân, Sat bătrân mic, Traianul, Vârciorova, Calova şi încă multe altele.
Demn de luat în seamă este faptul că pe vatra vechilor aşezări din imediata vecinătate cu aşezarea romană de la Tibiscum, au fost găsite elemente paleocreştine şi bizantine, elemente care ne duc la concluzia că spiritualitatea creştină a fost liantul ce a unit familiile în comunităţi creştine care au constituit nucleul unor aşezări de sine stătătoare cu un regim de viaţă bine conturat şi în continuă dezvoltare.
Prezenţa episcopatului de la Divisiskos (Dibiskos) impune o viaţă spirituală ce se materializează prin prezenţa unor construcţii bisericeşti care sunt mărturii convingătoare a existenţei unei populaţii creştine.
Pe lângă organizarea bisericească, populaţia este organizată şi din punct de vedere social fiind dependentă de unele forme de organizare socio-umană.
Cele patru localităţi le găsim dependente de cetatea Caransebeşului, dar bine organizate şi individualizate. Conduse fiind de chinezi (primari) care îşi aveau rolul lor bine conturat în istoria Banatului.
La toate aceste trebuie să mai adăugăm şi faptul că la războaiele austro–otomane, care în marea lor majoritate s-au purtat pe Culoarul Timiş – Cerna şi al Bistrei, cele patru localităţi au fost părtaşe cu economia lor la întreţinerea cu alimente şi furaje a armatei venite pe aceste meleaguri.
Aşa se explică şi schimbarea vetrei satelor în funcţie de evenimentele militare care aveau loc în ţară. Sate incendiate, sate refăcute, populaţia dusă în bejenie, sunt doar câteva din suferinţele la care a fost supusă aceasta.
Secolele XIV şi XV se caracterizează printr-o luptă acerbă între Orient şi Occident, între Înalta Poartă şi Regatul Ungariei. În această luptă se evidenţiază şi populaţia românească din zonă, fapt pentru care un număr destul de mare de români au fost înnobilaţi şi au primit drept recompensă pentru meritele lor moşii. În desele lupte aceşti nobili români şi-au pierdut parte din ei diplomele de înnobilare, fapt ce a dus la neînţelegeri între ei, neînţelegeri ce îşi găseau rezolvarea în procese, audieri de martori pentru punerea în posesie a pământurilor primite.
Prin tratatul de pace încheiat la Karlowitz (1699), încheiat între Austria şi Înalta Poartă s-a hotărât ca cetăţile existente între Mureş, Tisa şi Dunăre să fie demolate. Tot la acest tratat s-a hotărât ca o comisie mixtă să se deplaseze pe teren şi să se fixeze linia de frontieră dintre cele două imperii.
În fruntea comisiei austriece a fost numit contele Marsigli care împreună cu membrii comisiei otomane şi-au fixat una din taberele lor de lucru lângă Obreja
Demolarea cetăţilor din Culoarul Timiş Cerna a impus Curţii de la Viena să caute noi soluţii pentru apărarea fruntariilor de sud-est a imperiului deoarece supravegherea acestora cu trupe de plăieşi s-a dovedit a fi ineficientă.
După mai multe discuţii, care mai de care mai controversate s-a ajuns la concluzia cea mai optimă pentru paza frontierei era înfiinţarea de regimente grănicereşti.
Cum visteria statului era destul de săracă, iar finanţarea regimentelor costa enorm de mult, s-a renunţat la propunerea de a se aduce colonişti germani catolici şi s-a hotărât să se organizeze regimentele de graniţă prin militarizarea populaţiei din zonă.
Înfiinţarea unităţilor de grăniceri a cunoscut pentru Banat mai multe etape. De la un batalion la Jupalnic, la un regiment valaho – ilir, ca în final regimentul să fie organizat pe 12 companii care teritorial se întindea de la Sviniţa, Orşova, Mehadia, Caransebeş până la Marga, apoi pe Valea Almăjului până la localitatea Lăpuşnicul Mare.
Trecerea la militarizare a celor patru localităţi aparţinătoare comunei Obreja nu s-a făcut în acelaşi timp. La 28 februarie 1770 Consiliul de Război al Curţii de la Viena a înaintat împărătesei Maria Tereza propunerea să se execute militarizarea a 33 de sate româneşti dintre Marga şi Jupalnic printre care era şi localitatea Var. În anul 1783 se ordonă să mai treacă la militarizare încă 14 localităţi din Districtul Caransebeşului între care se numărau şi localităţile Ciuta, Iaz şi Obreja.
Numele regimentului a fost schimbat de mai multe ori ca în final acesta să fie “Regimentul de graniţă româno – bănăţean No.13″ cu capitala la Caransebeş.
Curtea de la Viena avea nevoie ca în aceste regimente de graniţă, care se întindeau de la Marea Adriatică până în Munţii Rodnei, să aibă oameni devotaţi care să îşi facă serviciul militar în posturile de pază cu toată conştiinciozitatea . Pentru aceasta a dat grănicerilor anumite libertăţi de care nu beneficiau locuitorii din Provincial (din afara graniţei). În Legea de funcţionare a regimentelor de graniţă se stipula că pământul este al împăratului, dar este dat în folosinţă grănicerilor pentru serviciul credincios. Această lege a fost modificată în anul 1850 în sensul că pământul aparţine ţăranilor grăniceri, cu alte cuvinte aceştia au fost împroprietăriţi.
Pe lângă aceasta grănicerii mai erau scutiţi de anumite dări şi munci, aceştia fiind scutiţi şi de plata vămii asupra produselor pe care le aduceau din Valahia Mică (Oltenia n.n.). Tot din drepturile de care beneficiau grănicerii făcea parte şi recunoaşterea religiei lor, libertatea de organizare bisericească şi libertatea (s-au chiar obligativitatea) învăţământului primar. La toate acestea se mai adăugau încă multe alte beneficii.
Trebuie subliniat însă faptul că grănicerii trebuiau să fie mereu sub arme, că orice abatere de la disciplina grănicerească se pedepsea după legile de război.
Grănicerii erau constituiţi pe familii în aşa numitele comunioane de casă, iar mai multe comunioane formau o comună grănicerească. Un număr variabil de comune grănicereşti formau o companie, iar cele 12 companii grănicereşti formau regimentul.
Grănicerii bănăţeni au participat la toate confruntările armatei împotriva Porţii otomane, a Franţei lui Napoleon, a Italiei şi a Prusiei.
Semnarea pactului dualist a dus la desfiinţarea regimentelor grănicereşti, Banatul fiind subordonat guvernului de la Budapesta. Cu acest prilej grănicerii bănăţeni îşi pierd o bună parte din drepturile lor, are loc o reformă administrativă şi un accentuat proces de maghiarizare.
Averea grănicerească este transferată unui organ autonom: “Comunitatea de avere a fostului regiment confiniar româno – bănăţean Nr.13.” Primul preşedinte al acestei comunităţi a fost generalul Traian Doda, cunoscut sub numele de “părintele spiritual al grănicerilor bănăţeni”.
OBREJA
Localitatea este atestată documentar în anul 1547. În urma unor săpături făcute în perimetrul localităţii au fost descoperite fragmente ceramice din epoca bronzului şi o mărgea de sticlă (pastă sticloasă) gălbuie care poate fi încadrată în secolul III – V d.ch. Lângă pârâul Vârciorova la 1 Km nord de râul Bistra şi la aproximativ 250 – 300 m sud – vest de cele două pescării, a fost identificată o movilă (gomilă) ce poate fi datată din epoca hallstattiană (prima epocă a fierului).
Bizere: Documentul din anul 1411 care consemnează cea dintâi atestare a satului arată că hotarul satului Ciuta, la nord de Bistra, se învecinează cu Bizere. Informaţii despre satele stăpânite de nobilii Bizere, se găsesc în actele de cancelarie din prima jumătate a secolului al XV – lea. Satele Bizere, Calova, Vârciorova…din districtul Sebeş au fost confiscate de la Lado, fiul lui Ladislau de Bizere pentru infidelitate şi au fost donate în anul 1433, lui Nicolae Bizere.
Calova: Documentul din anul 1433 prin care Nicolae Bizere este introdus în stăpânirea satelor confiscate de la Lado de Bizere aminteşte de Calova alături de Vârciorova şi Bizere, în vecinătatea cărora se află.
Ramna: Moşia Ramna a fost consemnată în actul de la 1433, printre stăpânirile din Valea Bistrei ce au fost confiscate de la Lado şi întărite în stăpânirea lui Nicolae de Bizere. Disputa pentru aceste moşii din Valea Bistrei s-a purtat neîntrerupt aproape patru decenii între Nicolae de Bizere şi Ladislau fiul lui Lado. Astfel prin înţelegerea din anul 1447, moşia Ramna se afla în stăpânirea lui Nicolae de Bizere şi a lui Ladislau fiul lui Ioan.
Vârciorova: Documentul de cancelarie atestă satul în 1433 printre proprietăţile confiscate de la Lado de Bizere. Înţelegerea dintre Nicolae de Bizere şi Ladislau fiul lui Lado din anul 1447 prevedea ca Nicolae de Bizere să stăpânească trei părţi din moşiile Bizere, Calova şi Vârciorova.
Cercetările arheologice conduse de dr. Dumitru Ţeicu, fiind în plină desfăşurare, am găsit de cuviinţă să semnalăm doar faptul că au fost descoperite ruinele unei biserici medievale. La terminarea cercetărilor vom avea prilejul să cunoaştem mai multe date despre această biserică din studiul, ce va fi dat publicităţii. Cu acest prilej istoria localităţii Obreja se va îmbogăţi cu o perioadă de timp astăzi prea puţin cunoscută.
Obreja în decursul anilor este mereu amintită în documentele vremii:
- în conscrierea din anul 1603 aflăm ca proprietari pe Ştefan Rakoczy şi Andrei Nagy, care deţineau câte un conac, în acelaşi an fiind trecut în drepturi asupra avuturilor din domeniile Also Obresia (Obreja de Jos n. n.), Maciova şi Peştere, domnul George Găman;
- în anul 1628, principele Gavril Bethlen donează doamnei Margareta Găman şi domnişoarei Sava Găman amândouă fiicele lui Ladislau Găman, domeniile Obresa, Calova, Vârciorova ş.a.
- în anul 1642 Ioan Mutnoky s-a opus ca satele Obresia ş.a. să fie transformate în posesie regală. Opunerea a avut loc la 19 decembrie, iar porunca regală datează din 6 martie, în ea făcându-se diferenţa dintre Felso Obresia (Obreja de sus) şi Also Obresia (Obreja de jos).
De remarcat că localitatea Obreja în anul 1783 se găsea pe malul drept al râului Bistra. Mutarea satului pe actuala vatră s-a făcut până la anul 1804, an când a fost înfiinţată Cartea Funduară în care Obreja apare pe malul stâng al râului Bistra, respectiv pe actuala vatră.
CIUTA
Localitate atestată documentar din anul 1411. Pe vatra satului şi în imediata apropiere a acesteia au fost găsite urme de locuire din epoca bronzului. Aşezarea se întinde pe o suprafaţă de 1 ha, pe cea de a doua terasă a Timişului în locul numit “Cornul dealului”. Bogată în ceramică specifică pentru aşezările din această perioadă respectiv ceramica de uz comun cu ornamente simple şi ceramica fină lucrată îngrijit dintr-o pastă de bună calitate.
La începutul veacului al XV-lea moşia Ciuta o aveau în stăpânire comună Mihail, fiul lui Ioan din Zylmos şi nobilii Măcicaşi.
Din localitatea Ciuta se cunoaşte numele mai multor iobagi ai diferiţilor posesori: Nicolae Henseroveanu, Matei Românul, Crăciun Mihuţa, Petru Mihuţa, Stănilă Pârvu, Novac Gruia, Ioan Curuţi, Lupu Corneanu, Frăţilă Haţegan, Ioan Subţire, Petru Franţuşca şi Cuzma Maria.
Pe timpul beiului Ahmed (1671) s-au întâmplat mai multe jafuri în jurul localităţii încât a fost necesară intervenţia principelui Ardelean.
În luptele austro-otomane generalul Veterani şi-a stabilit în anul 1693 una din taberele sale la Ciuta.
În anul 1739 Mihai Pele din Ciuta a fost obercneaz al cercului Bistra. Acesta a săvârşit o serie de abuzuri care au fost prezentate comisiei aulice de inspecţie condusă de Kempf von Angret.
IAZ
Este atestat documentar în anul 1840, dar în perimetrul localităţii au fost descoperite aşezări omeneşti din prima epocă a fierului şi în mod deosebit din perioada romană. O fostă aşezare medievală este pe locul numit Traian şi aici sunt descoperite imense mărturii de locuire romană.
Aşezarea civilă de Tibiscum se întindea efectiv şi în actualele hotare ale satului Iaz, ea dăinuind până prin sec. XIII. Cert este că vatra satului Iaz s-a mutat în mai multe locuri cunoscute astăzi sub numele de Traian (Troian), Sat Bătrân Mare, Sat Bătrân Mic, ca în final să se stabilească pe actuala vatră la ” drumul mare ” sub numele de Iaz.
Cauzele mutării trebuiesc căutate în desele inundaţii produse de râul Bistra şi Axinul.
Documentele de punere în posesie şi actele de vânzare – cumpărare fac amintire de localitate Iaz, începând cu anul 1840 după cum urmează:
- în diploma regelui Matei Corvin datată la 3 septembrie 1480;
- în diploma dată de Pavel Chinezul la 10 mai 1485 lui Ladislau fiul lui Iacob Raţ, acesta primeşte moşia Iazului de la Nicolae Bizere;
- în anul 1572, cu ocazia unui proces care s-a ţinut la Caransebeş, se aminteşte de Ioan Pribek de Iaz.
Documentele pe măsură ce timpul se scurge cresc ca număr şi în foarte multe este consemnată localitatea Iaz.
Fericirea face să rămână consemnat pentru vecie conflictul iscat între trupele generalului Bem şi preotul din Iaz, Ioan Ionescu. Însemnarea face parte dintr-o cronică a satului Iaz, scrisă şi ataşată la o Evanghelie de Bucureşti, tipărită în anul 1750.
VAR
Atestat documentar în anul 1411 prin actul emis din porunca regelui Sigismund de Luxemburg în care se confirma stăpânirea moşiei Var de către Ştefan Farcaş şi Nicolae Bizere care a ocupat-o abuziv.